#UncensoredStories: Despre self-hate și vindecare

De când mă știu, am fost o persoană relativ închisă în mine și mă bazam foarte mult pe relația mea cu mine. Îmi trăiam o mare parte din timp în mintea mea, purtam dialoguri întregi cu mine însămi și creeam tot felul de povești, în gand, ca să nu audă nimeni, fie că erau cu figurine, piese de lego, sau mașinuțe. Nu-mi plăcea să mă joc cu alți copii pentru că mi-era frică că ei îmi vor strica povestea. Astfel că, până în scoala primară, eu mi-am fost cel mai bun partener de joacă și cel mai bun prieten. Apoi, odată cu clasa întâi, am început să joc tenis. Spre fericirea mea, singurul meu coechipier eram eu. Îmi aduc aminte începutul, cu fiecare lovitură îmi spuneam “Haide mă!” sau “Lasă că nu-i nimic, dai mai bine data viitoare!” Am fost un copil optimist, și nu mă temeam de eșec. 

În clasa a doua, pentru că uram să mă pieptăn, mama mi-a tăiat tot părul. La început, eram super exaltată de această schimbare, eram fericită că nu-mi va mai fi cald vara, că o să fiu atat de “cool” acum că sunt diferită de restul fetelor; m-am simțit așa ceva timp, mama îmi alimenta tot timpul aceste gânduri și-mi zicea ca nu e nimic rău în a fi diferit. La școală însă, când mama nu mai era, mă simțeam urâtă, pierdută, singură, străină, neiubită, izolată. 

Apoi, odată cu începerea claselor gimnaziale, totul s-a schimbat. Patru ani am mers în continuare, orbește, fără să înțeleg ce mi se întampla. Dimineața mă trezeam, mergeam la școală, apoi la antrenament. Mă întorceam acasă, îmi făceam temele și o luam de la capăt. Mă simțeam rău, colegii mei de clasă mă evitau, mă considerau un outcast, iar eu, prea timidă să zic ceva, mă credeam la fel, lipsită de identitate și feminitate, eram un… nimic. Începusem să mă cert destul de frecvent cu mine, și îmi spuneam că sunt proastă, urâtă, respingătoare, nedemnă de vreun fel de afecțiune sau iubire pentru că eu mă simțeam încă copil. Nu eram ca celelalte fete, preocupate de înfățișarea lor, de cât de mari le erau sânii sau cât de bombat le era fundul. Toată lumea mă considera destul de neinteresantă și plictisitoare. Mai mult de atât, îmi plăcea să mănânc și nu vedeam o problemă cu asta, dar ori de câte ori mâncam ceva nepotrivit, îmi era atrasă atenția, de către tata, de către antrenor, de către oricine era prin preajmă  Mă simțeam rău de mai multe ori pe zi, mă simțeam atât de rău încât credeam că mă sufoc. 

Și așa am început să nu o mai duc așa bine nici la tenis. De la “Haide mă!” am ajuns la “Puteai și mai bine” iar de la “E ok, ai să faci mai bine data viitoare” la “Ce proastă ești”. Am crăpat rachete și am primit avertismente la turnee. Am ieșit de pe teren și am fost dată afară de la antrenamente. Am țipat și m-am revărsat pe toată lumea, iar la finalul zilei tot eu plângeam singură în cadă, în timp ce îmi spălam juliturile de pe picioare. Deja dezvoltasem o fobie bolnavicioasă de eșec, și mi-era teamă să joc pe puncte, sau la turnee, pentru că știam că de s-ar întâmpla să pierd, m-aș disprețui până la extrem pe mine însămi. Mama și antrenorul mă înscriau însă la concursuri, unde pierdeam în fața unor fete semnificativ mai slabe ca mine pentru că frica mea de eșec era mai mare decât dorința mea pentru câștig. 

Relația mea cu mine în acel moment era într-un punct periculos. Numai acasă mă mai simțeam în regulă, când de obicei citeam sau mă uitam la meme-uri pe internet, adică mă ignoram total pe mine însămi. La școală eram urâtă, diferită, ciudată, la tenis eram proastă, incompetentă, grasă, bună de nimic, acasă nu eram… nimic, adică fericită, cel puțin asta credea creierul meu de 13 ani. 

E 2016 și eu tocmai am intrat la liceu. Știam de la bun început că nu am să mă integrez în colectivul clasei mele, și mă pregăteam pentru încă patru ani de aceeași nesfârșită rutină. Mi-am făcut prieteni din alte clase totuși și, spre marele meu șoc, ei toți au simțit, în toți acești ani, sentimente de iubire, tristețe, fericire, entuziasm, încredere, dezamăgire, melancolie. Au fost în nu știu câte locuri și au cunoscut nu știu câți oameni. Înțelegeam astfel că eu nu eram atât de fericită pe cât mă credeam, și că spre deosebire de ei, eu parcă nici măcar nu am trăit viața. 

Am aflat ce e ăla “self-hate” și am realizat cât de nesănătoasă fusese relația mea cu mine toți acești ani. De fapt, nu am aflat, o prietenă m-a făcut să conștientizez, i-am spus povestea mea, un fel de “Rățușca cea urâtă”, iar ea m-a ajutat să înțeleg ce mi se intampla, m-a pus în contact cu mine însămi, m-a făcut să realizez cine sunt, cum am ajuns aici și pe unde să o apuc. Ea a fost primul meu pas spre un nou început, spre un nou eu, un eu pe care să-l iubesc, pe care să-l recunosc. Când am început să conștientizez totul, am simțit numai durere și lacrimi, însă dacă nu știi unde e rana, nu ai ce să vindeci. Am început să-mi observ toate emoțiile și sentimentele, însă toate mă copleșeau. Relația mea cu mine era la pământ, mă răzvrătisem complet împotriva mea, aproape că nu mă mai suportăm pe mine însămi. 

Purtam numai haine largi și negre într-o încercare de a-mi ascunde forma corpului, deoarece de prea multe ori mi s-a spus să slabesc, să mănânc mai puțin, să mă abțin de la orice fel de carbohidrat sau dulce. Eram exagerat de timidă și îmi era teamă de a cunoaște oameni noi întrucât eram sigură că ei m-ar privi cu ignoranță și dezgust. Mi-era rușine să ies din casă, purtam numai mâneci lungi, iar vara când trebuia să port pantaloni scurți, în gâtul meu se renăștea același gâlci negru și odios, care mă făcea să mă reîntorc în casă, la gândul că cineva m-ar putea vedea și s-ar simți repulsat la vederea mea. Mă simțeam tot timpul ca un outsider, ca o povara pentru oricine cu care mă asociam. Mă simțeam diferită și respinsă. Am integrat toate aceste atribute pe pielea mea, ca niște tatuaje. Am început să-mi însușesc vina pentru tot ce nu era în regulă în jurul meu, fie că cineva îmi greșea, fie că mă insulta, fie că afară ploua. 

Mă simțeam nașpa tot timpul, nu mai știam unde să fug… până într-o zi. Mama mi-a arătat o poză cu mine fiind copil, la care am răspuns cu mare dezgust și respingere. În aceeași zi mama mi-a dat mesaj, mi-a zis “Nu îți face planuri azi că mergem la psiholog”. Habar n-aveam eu că acesta va fi primul pas spre vindecarea relației cu mine. La început, îmi era greu să mă deschid, nu-mi era ușor să fiu așa de vulnerabilă în fața unui străin, dar treptat, lunile au trecut, și am ajuns să îmi dezvălui chiar și cele mai dureroase experiențe. Gâlciul cel negru și monstrous începea să se diminueze. Eu am învățat cât de important e să exprimi ceea ce simți, și cât de important este să ai pe cineva care să te poată asculta cu adevărat. 

De cele mai multe ori, realitatea pe care o vedem noi nu se aseamănă cu realitatea altora, iar imaginea noastră despre noi poate fi complet diferită de cum ne văd ceilalți. Cum ar fi fost posibil ca eu să fiu indusă în eroare într-un asemenea hal, când văd cu ochii mei cât de urâtă sunt? Acțiunile au consecințe și nu poate fi altcumva. Dacă greșesc sunt proastă, dacă mănânc sunt grasă. E simplu… Abia după 2 ani am realizat că lucrurile nu stau chiar așa, și că eu sunt singura care vede lucrurile așa, că realitatea lor nu e realitatea mea, că eu prin ochii mei, nu sunt eu prin ochii lor.

Începutul a fost cel mai dificil, evident, când era cel mai greu să vezi lumina de la capătul tunelului și nu aveai încredere în tine că poți să o faci. Însă când mă simțeam cel mai la pământ, lipsită de orice voință de a continua, am întâlnit-o pe ea, persoana care avea să fie acolo lângă mine în toți acești doi ani, non-stop, care avea să mă susțină necontenit și să mă iubească nemărginit. Mi-a dat afecțiunea de care nu eram vrednică și-mi spunea că sunt frumoasă, bună, onestă, iubitoare. Nu am crezut-o mult timp, iar asta m-a rănit și pe mine și pe ea de nenumărate ori. Astfel, am învățat că nu poți să lași pe cineva să te iubească dacă nu te poți iubi tu pe tine însăți. Sa fiu sinceră, psihologul meu mi-a zis asta, și încă mi-a rămas întipărită în minte această frază și îmi răsună de fiecare dată când simt că e mult mai confortabil să stau acasă și să-mi găsesc confort în propria vină. Pană la urmă, e mult mai simplu să te duci în locurile pe care le cunoști cel mai bine, iar eu cunoșteam perfect acele hidoase atribute. Cred că atunci s-a și simțit declicul, odată cu fraza aceea, pentru că nu o mai puteam răni pe ea. Începusem să încerc să fiu mai bine pentru ea, începusem să merg regulat – de 2 ori pe săptămână – la psiholog, începusem să mă implic în discuții și să ies mai mult în oraș, în pofida rezistențelor mele lăuntrice. 

Începusem să pot ignora vocea aceea monstruoasă care îmi șoptea mizerii, și să trăiesc pe cont propriu. Încet-încet, mă lepădam de sinele meu vechi, contaminat și bolnăvicios, și în locul lui se renăștea un altul, nou, frumos, care mă ajuta la nevoie, și mă susținea în toate. Ea a fost scopul meu suprem, până nu a mai fost. Se ivise deja prima sclipire într-o mare de întuneric, iar eu începusem să capăt încredere în mine. Începusem să înțeleg scopul și să văd valoarea acestei trude. Încă eram departe, dar știam că eu, din propria voință și pentru mine făceam asta.

La un an după ce am întâlnit-o pe ea, a venit the next big thing, am intrat în Learnity. În primele săptămâni eram absolut fascinată de magia învățării, de toți profii și oamenii faini, însă nu mă înduram să mă apropii de ei, să pun întrebări, sau să spun ceea ce simt. Stăteam tot timpul pe bară și pe un perete invizibil, rămășițele monstrului care sălășluia în mine, mă reținea din a participa în tot ceea ce se petrecea împrejuru-mi. Îmi doream să mă apropii, să sparg acel perete și să pot fi așa cum vreau, liberă… să mă pot desprinde de tot ceea ce însemna trecutul meu murdar. Treptat, odată cu timpul, au început learnitașii să vină la mine, să mă salute, să mă întrebe dacă am ceva de spus, să se asigure că sunt okay, și iată că reușisem să spargem împreună acea impunătoare construcție invizibilă.

Doi ani au trecut acum de când a început marea mea “vindecare”. Dulapul meu s-a transformat din sumbra uniformă zilnică, într-o gamă de culori și modele de toate tipurile. Mi-am făcut mulți prieteni și pot să socializez lejer acum, pot să fiu lider, pot să mă impun, pot să fiu coordonator, pot să fiu trainer. Pot să te cred când îmi spui că sunt frumoasă, bună, sinceră, deșteaptă, de treabă, amuzantă. Pot să ies din casă și să mă simt okay cu mine, pot să greșesc și să-mi spun “ai să faci mai bine data viitoare”, pot să vorbesc când vreau, și să resping vina când simt că nu e a mea, pot să fiu eu. Cred că ceea ce m-a ajutat cel mai mult să trec prin această perioadă grea au fost cei ce au fost alături de mine, care m-au iubit și care nu m-au părăsit când am avut nevoie de ei, oamenii care m-au învățat despre mine, despre emoțiile mele, despre reacțiile mele, despre cum să iubesc și să fiu iubită, oameni care m-au ajutat să mă înțeleg pe mine, ca să mă pot ajuta pe mine. Acum că mă uit înapoi, de unde am plecat și unde am ajuns, mi se pare mai presus de realitate, și sunt mândră de mine, sunt fericită cu mine, sunt satisfăcută cu mine, pot să văd un viitor frumos, optimist, în care eu sunt așa cum vreau și sunt fericită. Drumul a fost lung, nu a fost ușor, și cu certitudine, nu a fost drept. Încă am zile când îmi e greu sa mă implic, să cred în mine… dar apoi îmi aduc aminte de cine sunt și cum am ajuns aici, că pot să fac tot ce-mi propun, iar încrederea îmi revine și știu că voi fi mai bine, că mâine voi fi mai bine, și că am să reușesc.

Proiect creat de un scriitor anonim în cadrul taberei Uncensored, organizată de learnitași; Tehnoeditor și ilustrator: Maria Mușuroaea din echipa Learnitellers.