#Uncensored #Emotions #LetsTalkTaboo

Salut, eu sunt Aron. Știu de la ai mei că de mic plângeam mult. Bebelușii plâng de foame, de sete, că le ies dinții sau doar că suferă de lipsă de atenție. Încet, pe măsură ce am crescut, spectrul de motive de plâns s-a lărgit. Plângeam că vreau acasă, plângeam că am căzut în parc și mi-am julit coatele sau plângeam că un coleg mi-a furat jucăria din mână.  

În curând urma să descopăr sintagma “NU MAI PLÂNGE CĂ EȘTI BĂIAT MARE”. O auzeam de la educatoare, de la bunici, de la copiii mai mari și chiar și de la părinți. Când am intrat la școală în clasa întâi eram deja considerat “mare”. Băieții, mai ales nu mai plângeau, sau dacă o făceau, o făceau pe ascuns, să nu îi vadă nimeni. Eu din fericire nu am avut foarte multe motive să plâng. Aveam părinții aproape, o casă, masă, pe scurt nu duceam lipsă de nimic. Îmi dădeam seama că de mic îmi purtam singur pică dacă plângeam, deoarece credeam în  eticheta pe care o au băieții: nu trebuie să plângă. O simțeam ca pe o lege general valabilă care răsuna undeva în spatele conștiinței mele de fiecare dată când aveam lacrimi în ochi.  

În clasă a 8-a am trecut printr-o perioadă grea. Unele zile treceau repede, eu fiind fericit că înțelegeam problema la matematica, dar unele erau mai grele în care mă gândeam să renunț: Merită oare toată această luptă? Trebuie să fiu mai bun decât colegii mei sau să iau note mai mari. Îmi spuneam că NU ești destul de bun ! NU înțelegi materia! O să iei notă mică! Aceste gânduri mă torturau până în momentul când plângeam. Momentul ”plânsului” era momentul în care simțeam de fapt că mă întăresc. Mi-am dat seama că într-un fel deveneam mai puternic pe măsură ce lacrimile îmi astupau golurile, rănile provocate de eșec sau chiar îmi potențau sentimentele de fericire. Încă o dată, plânsul funcționa ca un medicament  și îmi dădeam seama că eu pot, eu vreau, așa că mă apucam din nou de luptat. 

Un alt episod semnificativ îl reprezintă plecarea mea în Italia într-un schimb de experiență din clasa a 10- a. Având această oportunitate m-am hotărât să profit de ea. Știam că îmi va fi greu, că voi avea zile mai bune și mai rele, dar și o mulțime de bucurii. Cel mai greu mi-a fost în prima și ultima săptămână din anul meu în Italia. În prima săptămână eram confuz,  nu înțelegeam limba, oamenii, gesturile și obiceiurile . Mă simțeam singur, departe de apropiații mei și de orice lucru familiar. Plângeam nopțile ca să nu mă vadă nimeni. Mă gândeam că vor zice că sunt slab și voi fi judecat, că până la urmă cine vrea să stea cu unul care își plânge de milă. Cred că în acea perioada plânsul m-a ajutat să mă desprind de lumea cunoscută din România și să primesc cu brațele deschise lumea necunoscută din Italia. Această metamorfoză a concepției asupra realității în care trăiam a funcționat că un pivot pentru experiență ce urma. Ultima săptămâna a fost plină de emoții. Urma să plec, să părăsesc toată această lume deja familiară. Prietenii mei familia mea străzile înguste cu case lipite și brutăria de la colț. Rutina îmi va lipsi, mersul la școală cu bicicleta și plimbările pe stradă la miezul nopții. Știam că voi fi rupt din nou și realitatea mea și cu avionul voi fi aruncat în realitatea românească. Am trăit o viață într-un an, iar sentimentele pe care le-am simțit când am plecat au fost copleșitoare. Am plâns în sfârșit de fericire. Eram extaziat de șansa pe are am avut-o și de procesul prin care am trecut pentru a avea atâtea amintiri frumoase. Eram mândru de mine, și simțeam cum bucuria creștea în mine. 

Mi-am dat seama că orice sentiment poate fi într-un fel sau altul exprimat prin plâns. Indiferent de probleme, că sunt mari sau mici, au toate o rezolvare. Eu îmi găsesc în alinarea în plâns. Am învățat mai târziu că este ok să plângi chiar și ca băiat, chiar dacă ai 6 sau 16 ani. Este ok să accepți că ai și momente mai puțin bune, că nu ești perfect și că anumite lucruri te pot afecta.

Aron, elev cls a 11-a, Learnitaș.