oglinda – poezie anonimă

poate nu sunt nimic mai mult

decât oglinda mamei mele:

o bucată de carne animată,

psihopată, enervantă, tristă, nemulțumită, supărată.

mă uit la ea și văd

tot ce n-am vrut să am la mine.

poate nu mă place că semăn atât cu ea,

sunt irascibilă, nu fac nimic toată ziua,

îmi plâng de milă și țip.

cred că sunt tot ceea ce nu a putut fi,

și ea tot ce eu voi fi,

fară vreo alegere.

poate mama mă uraște

pentru că n-arăt ca ea.

dacă eram blondă cu ochi albaștri,

mă gândesc că nu mă mai bătea.

mă gândesc că nu-mi mai vorbea urât,

ce crezi, mamă? am dreptate? nu contează oricum — la fel ca tine, eu mereu am dreptate.

cred că mama mă urăște.

poate i-am furat viața,

dar ea la rândul ei,

mi-a furat-o pe a mea.

îmi place să mă trag de șireturi cu mama:

e amuzant, e depresiv, e tot ce am învățat de la ea, și tot ea e supărată?

cred că mama mă urăște,

nu dintr-un motiv întemeiat

dar la rândul meu,

o urăsc și eu pe ea.

mama,

dacă nu-mi luai copilăria,

și o măcinai ca nucile ce le puneai în prăjitură,

dacă-mi dădeai să mănânc dragoste

de pe o linguriță de argint,

nu-mi mai tăiam limba

încercând s-o ling de pe cuțit.

mamă, dacă nu-mi furai copilăria,

dacă nu mi-o băteai cum băteai maioneza când făceai salată de boef,

poate acum nu mai scriam.

dar mamă, eu tot nu stiu — de ce mă urăști? ce ți-am făcut? de ce mi-ai furat copilăria? de

ce m-ai bătut? de ce ai fost așa de rea cu mine? chiar așa de rea am fost și eu? chiar atâtea

am meritat? bine, nu trebuie să-mi răspunzi, dar să știi că eu cred că tot cred că te urăsc.