Da, dar…

Când am fost toamna trecută în tabăra Learnity am facilitat unul din grupurile de reflecție. Ritualul era ca la final de zi, adolescenții să treacă printr-un proces de introspecție, fiecare uitându-se la ce și-a luat din ziua respectivă și la ce a mai aflat nou despre el. Ultima reflecție am făcut-o pe munte, după o drumeție plină de întrebări cu sens la care să se gândească.

Un puști de 15 ani a împărtășit în grup o revelație avută pe parcursul drumeției: ”Mi-am dat seama că mi-ar plăcea să ajung un mare baschetbalist”, a zis el, iar reacția noastră a fost:  ”Ah, ce tare!”. După câteva secunde, ca și cum entuziasmul nostru ar fi fost deplasat, ne spune ”da, dar…oricum nu am cum să fac asta pentru că…”. Noi am continuat cu încredere să-i spunem că se poate, dându-i argumente și exemple reale ale unor oameni care au reușit în ciuda faptului că da…poate nu e chiar așa ușor să ajungi acolo unde îți propui.  La fiecare încurajare pe care i-o ofeream avea pregătit pentru noi un ”da, dar…”. La început nu am sesizat, eram prea concentrată pe a-i arăta posibilitățile pe care le are. Al 5-lea ”da, dar..” m-a izbit însă. Părea un joc pierdut și de noi și de el cu mult timp înainte. L-am făcut atent. Nu-și dăduse seama.

Întrebarea e când deprindem acest ”da, dar…” de care poate de multe ori nici măcar nu suntem conștienți? Nu-mi aduc  aminte fiind copil să fi avut vreo frica de nereușită sau de vreun potențial obstacol. Mă aruncam cu capul înainte nu neapărat pentru că eram naivă sau pentru că nu aveam un simț al realității. Mergeam cu tupeu pentru că aveam încredere în mine că o să-mi iasă chiar dacă ulterior o mai dădeam și în bară. Premisa de la care plecam era ”vreau, deci nu am de ce să nu pot”.

Lumea din jurul tău pare să fie mai drăguță cu tine când ești copil. Și când nu mai ești…pare să-și spună că nu mai meriți atâta atenție, încredere și iubire, că doar viața nu mai e o joacă.

La liceu deja sunt multe ”da, da`uri” exprimate de față cu ceilalți sau ținute pentru sine. Și nu cred că e un rezultat doar al culturii negativiste, de care se zice că noi românii suferim. Nu vine doar din ideea atât de mult vehiculată cum că nici un lucru nu merge bine în țara asta și că nu se poate face vreo schimbare. Cred cu tărie că, dincolo de mimetismul „da, dar-ului„ acesta vine din desfigurarea a identității. E vorba de o lipsă mare de încredere în sine care e cauzată la rândul ei de lipsa de susținere, încurajare și iubire din partea celorlalți.

Lucrez cu 40 de tineri între 14 și 18 ani care încearcă să-și construiască încrederea și imaginea de sine. E mult despre testarea limitelor chiar dacă asta reprezintă un motiv de îngrijorare pentru adulții din preajmă. Îmi recomand și mie și celorlalți să ne calmăm puțin și să acceptăm că e o etapă cu de toate – e un fel de shaorma- chiar dacă nu e cea mai sănătoasă, câteodată ne ține de foame iar câteodată ni se face rău de la prea multă. Apoi ne recalibrăm alimentația. O dăm pe salate. Revenind la liceeeeni…ei sunt într-o etapă în care vor să încerce, să se descopere pe sine dar și lumea din jurul lor. Și da, pentru cei mai mulți, e o perioadă și cu alcool, țigări, sex și droguri, ca să enumăr toate subiectele tabu. Și oricâte griji ne-am face noi pentru ei și oricât am încerca să-i ținem în siguranță, probabil că nu o să reușim asta 100%. Și nici nu cred că e indicat, până la urmă.

Creșterea mea ca om capabil și adaptat nu se întâmplă atunci când mă ține mama de mână. Problemele cu adevărat grave sunt, în opinia mea, în spatele comportamentelor ”dăunătoare” și iată cum mă întorc la noi, cei care-i creștem. Aș vrea să nu-i mai criticăm și să nu le mai tăiem aripile pentru că sunt slabe șanse să crească la loc. Mi-aș dori să-i încurajăm în visele lor și să le permitem măcar să încerce. Și dacă o dau în bară, aș vrea să le fim alături și să ne uităm împreună la lecțiile învățate, decât să lăsăm pedepsele și mustrările să ne izoleze și mai mult. Mi-aș dori să le spunem că suntem acolo pentru ei dacă au nevoie de noi și să-i asigurăm nu doar verbal că-i iubim, ci să le și arătăm. Cum facem asta? Cum îi arăți unui puști rebel că-l iubești? Sunt convinsă că știi cum și că trebuie doar să-ți permiți să o faci.

La adolescenți e ok și normal să fie o perioadă și de rătăcire și de dat în bară. La noi nu e ok să existe nici măcar o clipă în care să nu-i iubim și să nu le transmitem asta. Au nevoie de încrederea noastră în ei ca să-și dezvolte ei înșiși încrederea că sunt bine. Altfel, vom construi lumea lui Da, Daaaar… care e clar moartea pasiunii. E un fel de a recunoaște că se poate dar eu nu pot.

Hai să lăsăm „dar-urile” pentru sărbători și să ne apucăm de ”da-urile” care ne pot schimba viața.

*articol scris de Silvia Floarea, learning innovator @Learnity